Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Parisul Marthei Bibescu

        de Maria Tronea

Martha Bibescu este fiica lui Ion Lahovary, om politic şi diplomat (ambasador al României în Franţa) în timpul domniei lui Carol I, şi a Smarandei Mavrocordat, descendentă din spiţă voievodală. În 1905 se căsătoreşte cu George Valentin Bibescu, nepot al domnitorului Gheorghe Bibescu, dobândind titlul de principesă. Dincolo de viaţa mondenă, ea îşi consacră timpul scrisului. Volumul Les Huit paradis, publicat în 1908, îi aduce Premiul Academiei Franceze. Dragostea pentru ţara natală îi inspiră cartea Isvor, le pays des saules (Paris, 1923), iar Parisul, romanul Catherine-Paris, apărut în 1927. Ne oprim asupra acestuia din urmă pentru a descoperi, graţie vocii narative, tabloul oraşului de suflet al scriitoarei, Parisul, dar şi aventurile protagonistei, Catherine-Paris, născută la Bucureşti, dar transplantată la Paris, după moartea tatălui, de către mama sa, care visase dintotdeauna să trăiască în „oraşul-lumină”. Aceasta îi mărturiseşte: „La Paris m-am gândit prima dată la tine, draga mea; era luna mai, când trăsuricile aleargă pe străzi pline de lăcrimioare, când se udă caldarâmul cu stropitoarea, când plouă o clipă numai, şi-apoi iese iarăşi soarele; când e atâta verdeaţă nouă pe crengile arborilor bătrâni de pe Avenue Gabriel, de pe Avenue Marigny şi din cartierul Roule, unde stă bunica ta, încât te crezi în mijlocul pădurii!...” (p. 6 – Citatele sunt din Martha Bibescu, Catherine-Paris, Traducere din limba franceză de Magda Răduţă, Iaşi, Editura Polirom, 2013). Fetiţa ce urma să se nască îi apare mai întâi în vis: „(...) Prima dată s-a-ntâmplat când ieşeam din prăvăliile de la Luvru. Se auzea larmă de copii; săreau cu toţii împrejurul unui vânzător care trebuia să le împartă nişte baloane” (Ibidem); „Altă dată te-am văzut în Jardin des Tuileries, cum alergai în jurul bazinului unde plutesc, iar apoi se răstoarnă, vaporaşele cu pânze ale copiilor (...)” (p. 7). Înzestrată cu darul clarviziunii, mama Catherinei îşi vede fiica nenăscută chiar aievea, nu doar în vis. Într-un restaurant de pe Champs-Élysées, unde cina alături de soţul ei, de pildă, sub înfăţişarea unei tinere, „îmbrăcată în roz şi negru” (p. 7).

„Hărăzită oraşului căruia îi purta numele”, micuţa Catherine, în vârstă de trei ani, însoţită de mama ei, urcă, la 15 februarie 1893, treptele de la „Gare de l’Est – o altă Intrare în Templu”. Trăsura închiriată se îndreaptă spre micul apartament din rue Matignon al bunicii materne, străjuit la intrare de madam Fenouil, portăreasa. Fetiţa va descoperi Parisul avându-l drept ghid pe domnul Beau, un prieten al prinţesei Catherine. Pe lângă plimbările obişnuite pe Champs-Élysées, cei doi merg uneori la teatrul de păpuşi. O întreagă aventură este plimbarea la Tuileries: „(...) Înfăşurate în şaluri, prinţesa Catherine şi Marie urcau într-un landou vechi, închiriat. Domnul Beau şi Catherine, mai bravi, o luau pe jos, pe Champs-Élysées, şi urcau voiniceşte până când fetiţa întâlnea trăsurica trasă de ţapi. Cu ea, Catherine mergea până la capătul bulevardului, în dreptul ultimului castan, şi cobora chiar în faţa ultimului castan” (p. 27). Tablourile pariziene poartă amprenta istoriei: „Profesor de istorie înainte de orice, bătrânul domn Beau nu concepea să-şi plimbe eleva altundeva decât acolo unde vorbea istoria. La Concorde, îi arata stâlpii de fier cu săgeată în vârf, unde n-au stat decât felinare; un răpăit de tobă era prilej de a vorbi de Santerre; apa din fântână curgea ca să spele sângele regelui ghilotinat, iar dacă vedeau zburând un porumbel dinspre Palais-Bourbon spre Madeleine, atunci nu putea fi decât sufletul sărmanului urmaş al Sfântului Ludovic, care încerca să se ridice în ceruri. Obeliscul, vârf al cadranului solar din Paris, arată câte ceasuri sunt – şi toate oraşele Franţei aflau de la el” (Ibidem).

Din peisaj nu lipseşte nici ludicul: „Aşa, tot jucându-se pe aleile parcului, Catherine învăţa istoria Franţei şi mitologie. Când suna de patru şi jumătate, fetiţa îşi aduna iute firimiturile rămase de la gustare şi alerga spre Luvru, care se desena în zare, albastru ca o culme muntoasă. Catherine ştia că Arcada Caruselului este o volieră de păsări minunate. Îi plăcea mai ales să arunce firimituri vrăbiilor victorioase, care piuiau de-ţi luau auzul: erau nişte vrăbii viteze, care îşi făceau loc alături de vulturi” (p. 29). Marcajul senzorial evidenţiază unicitatea spaţiului de elecţie, eden din care se simte izgonită în timpul exilului de la Arcachon, impus de boala mamei: „Catherine trecea prin mâhnirile exilului – îi era dor de tot ce lăsase în urmă în colţişorul Matignon, de la mirosurile, îmbietoare sau nu, ale străzii, până la umbra lampagiului, seara, şi la gustul pâinii, care nu e nicăieri ca la Paris. Văzând-o aşa de tristă, mama ei îşi dădu seama că îi lăsase moştenire nu doar dragostea de oraş, ci şi calea de a fi fericită acolo” (p. 31).

După moartea mamei, Catherine rămâne în grija unchiului Charles Adolphe, desemnat drept tutore. El se va ocupa de instrucţia adolescentei, împărţind această sarcină cu domnul Beau: „Vara, în zilele de joi, domnul Beau o scotea la plimbare în oraş: vizitau Parisul cum numai Roma se mai vizitează, luând la rând bisericile şi catacombele. În duminicile de iarnă era rândul unchiului Charles-Adolphe să o ducă la Teatrul Odeon (...): dacă unul o însoţea într-o zi la Cluny, data viitoare era rândul celuilalt să meargă cu ea la Luvru. Vaux şi Versailles erau de resortul unchiului; Meaux, Senlis şi Saint-Denis, nu. Catedralele erau, fireşte, domeniul domnului Beau” (pp. 36-37). Tot în compania celor doi „paznici” ai săi îşi va întâlni Catherine şi viitorul soţ, contele polonez Adam Leopolski, exilat la Paris. Evenimentul are loc la reşedinţa familiei Leopolski, „pe Insula Sfântului Ludovic, în 23 aprilie 1907”, cu ocazia unei petreceri date pentru vânzarea la licitaţie a unor cărţi rare: „Reşedinţa princiară data din 1659 şi, cum ţinu neapărat să precizeze domnul Beau, fusese construită de arhitectul François Le Vau exact în capătul insulei-corabie, arătând cumva ca o prova a cărei pupă era reşedinţa Czartoryski” (p. 43). Desemnată în ghidurile oraşului cu numele „casa Centaurului”, ea îi apare domnului Beau sub forma unei galere. Descrierea ei se metamorfozează însă într-un splendid tablou, având ca personaj principal Sena: „(...) Mai văzuseră şi altădată, când mergeau amândoi să caute rarităţi bibliofile pe cheiul Mégisserie sau pe lângă Piaţa de Flori, reşedinţa aceea făcută parcă numai din ferestre, aşezată ca un felinar deasupra apei, în locul în care cheiul Alençon îşi prelungeşte în apă bordura pietroasă. Dincolo de arborii înalţi, Sena se oglindea la ferestre. Zidurile ei priveau gânditoare apa trecând pe sub poduri; încăpeau exact în despărţitura de până la râu şi semănau cu o clepsidră care se înălţa pe mal sau cu o moară fără roată, în care numai ştima apelor putea locui” (Ibidem).

În perioada 1948-1973, Marthe Bibesco a locuit în L’Île Saint-Louis, strada Bourbon, nr. 45. Clădirea descrisă în Catherine-Paris este cea locuită de scriitoare. Găsim referinţe în acest sens şi la Michel Tournier, în cartea Voyages et paysages (Paris, Éditions Gallimard, 2012): „(...) nu am frecventat decît un singur scriitor din Insulă, pe prinţesa Marthe Bibesco, care locuia într-un apartament somptuos, situat la prova Insulei. De la toate ferestrele, nu se vedea decât apă şi copaci având în dreapta biserica Saint-Gervais şi în stânga, partea exterioară a absidei de la Notre-Dame. Prinţesa Bibesco fusese bogată, celebră, frumoasă şi anturată. Când am cunoscut-o eu, era ruinată, uitată, infirmă şi singură. Avea totuşi un valet care se numea Mesmin, pe care îl împărţea cu Pauline de Rothschild. Când soseam, striga: «Mesmin, fă-ne ceai!» şi am crezut prima dată că se adresa propriilor sale mâini. Fără îndoială în amintirea celui mai mare succes al său, romanul Papagalul verde (1924), avea mereu un papagal care făcea mare tărăboi şi murdărea totul în jurul său. Îşi purta trista bătrâneţe cu un curaj şi un umor ce stârneau admiraţia. Într-o zi când am sosit, mi-a zis: «Ia te uită, tocmai dumneavoastră veniţi să mă vedeţi, original mereu!»” (Op. cit., p. 60, n. t.).

După voiajul de nuntă şi o şedere plictisitoare la castelul de la Zamosc, „un Versailles polonez”, proprietate a soţului său, Catherine, protagonista romanului, revine la reşedinţa pariziană de pe cheiul Alençon a familiei Leopolski, semnalată de o emblemă vegetală recurentă în text, „plopii tremurători” de la „casa Centaurului”. O imagine ŕ vol d’oiseau evidenţiază singularitatea oraşului iubit: „(...) Revăzând plopii tremurători, Catherine se scutură ca de o presimţire fericită: Adam nu avea aşadar nici un amestec în senzaţia plăcută din ziua aceea de demult? Era locul în care credea că se născuse iubirea ei – şi acum se apropia de fereastră cu aceeaşi emoţie, care, iată, se năştea singură, fără vreo apropiere omenească. Se aplecă şi puse fiecare lucru la locul lui, într-o privire largă din care înţelegea totul. Sena curgea între podul Saint-Louis şi podul Louis-Philippe, pornind dinspre Arcole. Un cer înalt şi limpede se desfăcea deasupra turlelor de la Saint-Gervais, de la Notre-Dame, de la Panthéon. Pe margine se ridicau clădiri cenuşii, fără nimic ieşit din comun, simple case de raport renovate la fiecare şapte ani, dar mai frumoase decât orice casă care se va ridica vreodată în vreun alt oraş: pe faţadele lor goale, ca pe tăbliţele de litografie, se citea că sunt case ale Parisului” (pp. 105-106).

Descrierile pariziene poartă, cel mai adesea, pecetea picturalităţii: „Frunzele plopilor tremurători se aşternură în apă şi toamna căpătă înfăţişare de iarnă gotică în Insula Sfântului Ludovic. Oraşul părea o planşă de anatomie, gravată în acvaforte: arbori ca nişte plămâni vânjoşi în care pulsează sângele negru îşi despleteau crengile spre cerul fumuriu” (p. 108). Zgomotele oraşului sunt şi ele evocate. Ale clopotelor care marchează scurgerea timpului, de exemplu: „Afară, clopotele sunau patru ceasuri; el îi spuse pe rând de unde se aude fiecare: de la Saint-Gervais, de la Saint-Louis-en-l’Île, de la Palatul de Justiţie, de la Hôtel de Ville şi ultimul, cel mai domol, de la Notre Dame” (p. 44). Li se adaugă şi altele: huruitul trăsurilor pe străzi, claxoanele automobilelor, sirenele remorcherelor de pe Sena etc.

Notaţiile referitoare la viaţa culturală pariziană în preajma iminentei declanşări a războiului poartă amprenta autobiografiei: „(...) Marcel Proust, de la care tocmai primise o scrisoare, o anunţa că în primăvara lui 1913 are să publice Swann” (p. 165). Neglijată de soţul aventurier, protagonista părăseşte Zamoscul şi revine la Paris cu dorinţa de a-l reîntâlni pe Robert Ricard, pilotul cunoscut la Point-du-Jour, într-o dimineaţă de iunie a anului 1912. Pentru a-i fi în preajmă, devine o prezenţă obişnuită a terenurilor de încercare şi a aerodromurilor, absentând însă de la evenimentele mondene, precum „Balul Nestematelor” şi dând, astfel, prilej de bârfă. Războiul îi desparte pe cei doi îndrăgostiţi. Ricard pleacă pe front, iar Catherine este nevoită să ia drumul pribegiei, având, după soţ, cetăţenie austriacă. Ultima noapte petrecută în oraşul ei de suflet este o noapte albă şi tristă: „Ceasornicele arătau începutul celei de-a treia zi de mobilizare, în Parisul devenit câmp fortificat. Catherine nu se mai culcă: stătu de veghe, pentru cea din urmă oară, la prova corăbiei. Ascultă întreaga noapte foşnetul plopilor şi sunetul clopotelor; la mansardă, un ceas cu cuc din Pădurea Neagră, adus la Paris de un valet suab al bătrânului conte, traducea pe nemţeşte ora de la Notre-Dame. Spre patru dimineaţa se ridică zvon de trăsuri, pocnete de bici, saboţi bocănind pe caldarâm: căruţele din Hale mergeau spre armată. Catherine se gândi că avea şi ea, ca toate femeile Parisului, pe cineva în armată, într-acolo unde se duceau convoaiele” (pp. 188-189).

Căzut prizonier, aviatorul Ricard este internat într-un lagăr elveţian. Catherine îl va întâlni într-o vilă de la Bregenz, pe malul austriac al lacului Konstanz. Cei doi petrec aici prima lor noapte de dragoste, înainte de evadarea pilotului. Catherine este silită să rămână în Elveţia, unde, la 2 martie 1917, în miez de noapte, va da naştere unui băiat, rod al iubirii. Întrucât divorţul de Adam Leopolski nu avusese loc, acesta nu va putea primi numele tatălui adevărat, care nu va mai reveni, de altfel, la Paris, după terminarea celor patru ani de război. Catherine-Paris îi va transmite însă fiului dragostea sa pentru „oraşul-lumină”. Este dragostea împărtăşită şi de prinţesa Martha Bibescu, care s-a stins din viaţă în oraşul unde a cunoscut gloria literară şi admiraţia unor mari scriitori precum Proust, Valéry, Cocteau.

 

Nr. 05 / 2023
Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din 5 aprilie 2023

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din 5 aprilie 2023

In memoriam Radu Cosaşu (1930-2023)

Concurs de manuscrise la Festlit Cluj – ediţia a 10-a 7 – 9 iunie 2023

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Puterea dinlăuntrul literaturii
de Gabriel Coşoveanu

Cântă, zeiţă. Simone Weil şi Nietzsche
de Cătălin Pavel

Zi plină de variate tăceri (3)
de Gheorghe Grigurcu

Oportunism, conformism, snobism
de Nicolae Prelipceanu

„Regele Renaşterii artistice româneşti”
de Mihai Ghiţulescu

Alfabet: România – declaraţie de iubire
de Cristian Pătrăşconiu

Viu şi periculos
de Dumitru Ungureanu

Alex Gregora sau vocaţia mântuirii prin poezie
de Florian Copcea

Atotputernicia mangafalei
de Gela Enea

Mareşalii alcătuiesc un tablou care reflectă, prin extensie, personalitatea regelui şi calitatea elitelor de care poate dispune în serviciul său direct
de Tudor Vişan-Miu

Ancheta Ramuri: Literatura şi voinţa de putere

#ImpresiiSenzaţii. Despre cum materia face sens
de Xenia Negrea

Necazuri cu şcoala, laborator de teatru-film
de Daniela Firescu

Poezie
de Dumitru Andreca

Poezie
de Laurenţiu Belizan

Parisul Marthei Bibescu
de Maria Tronea

Mass-media locale în postcomunism: perspective
de Iulian Bitoleanu

Gânduri despre dragostea şi întunericul lui Oz
de Mihai Valentin Vladimirescu

Imaginarul în complexul semantic
de Toma Grigorie

Sindromul Stockholm şi contrarietatea relevantă
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Casa numelor
de Colm Tóibín

Cu Marcel la timpul trecut*
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri